La
fereastra cerului o lacrimă,
cuprinsă între
degetele infinitului,
stă
prizonieră alături de gândurile
și
tăcerile ce se rup din linii imaginare
ce cad din copacul versului,
când
poarta eternității
se
deschide-n vidul ecoului.
Eu
stau rezemând stâlpii iluziei,
privind
albastrul infinit,
rupând
cu dinții zaua credinței
ce
am pierdut-o în trecut.
La
fereastra cerului o lacrimă
picură pe veșmântul efemer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu