SCRISOARE CĂTRE NEANT

Dragul meu pustiu – venit de peste tot și de niciunde,
sunt eu aceeași, dar de data aceasta cu un bagaj emoțional rănit de pleoapa întredeschisă a unui amurg îmbătrânit pe acordurile nopții.
Te provoc la un dialog, în tăcerea ancorată pe ziua de ieri, dar eternă în prezentul definitoriu.
M-au rănit așteptările –  atât pot să-ți spun acum –, tot ele mi-au tatuat drumul spre neantul nedefinit în monolog.
Cum aș putea să-mi desprind aripa din pământul mândriei?
Cum aș putea să transform un final al unei așteptării în neant?
Cum să devin neant?
Dar dacă sunt eu un neant, un pustiu și o așteptare?
Atunci, cine a rămas în locul OMULUI?
De ce-mi răspunzi cu nepăsarea tăcerii?
De ce ai lăsat cortina indiferenței pe dialogul nostru?
Sau este doar un monolog spus pretutindeni și nicăieri?
De aici începe tăcerea – a nenatului –, o altă tăcere exacerbată în grota sufletului.
Îmi permit să vorbesc, cu riscul de a nu-mi răspunde și de a fi înțeleasă greșit: recunosc vina, aceea de a mă lăsa pradă sentimentelor, de a vedea mai departe de ceea ce este vizibil, de a vedea grotescul din spatele măștii, dar poate eu văd doar ceea ce vreau eu să văd și înțeleg doar ceea ce vreau eu să înțeleg.
Știi neantule, poate că eu te-am văzut într-un fel în care de fapt tu nu ești, poate că am proiectat în tine dorința mea de a fi așa cum am vrut eu, nu cum exiști tu în realitatea desprinsă de realul oprit la marginea ochiului.
Poate nimic din ce am simțit eu – poate și tu – nu este real.
Să fi fost totul o farsă a memoriei, o minciună clădită pe un instinct dezrădăcinat de sinele reîntors spre o lume materială.
Revin dintr-o singurătate spre o alta aflată-n cuprinsul jumătăților de gând.
Din pustiul singurătății te îmbrățișez, dragul meu neant.

ÎNTRE SEMNE

Plâng după nemurirea ascunsă-n triunghiul amintirilor, când nici prea curând, nici prea târziu accept că sunt o viață din cuprinsul iluziei.
Treptat am început să simt cum se joacă destinul cu pustiul din mine, în timp ce ancoram la malul sunetelor cernute din șoapte nedefinite de timpanul timpului.
Am pierdut o altă bătălie cu viața,  pentru a câta oară nici nu mai știu socoti, așa că încerc să urmez drumul arcuit spre fântâna adevărului.
Un drum pentru o eternitate!
O eternitate de șoapte, de zgomote, de așteptări, de iluzii făurite din cunoașterea sinelui.
Ce poate fi mai greu, să aștepți singurătatea să ți se dezvăluie-n pustiul numerelor permutate de la o ambiție la alta, sau să aștepți singurătatea sub efectul numărului doi?
Singurătatea ucide încet în vreme ce pustiul își găsește adăpost în sinele scufundat sub povara momentelor de cumpănă.
Între semne mă definesc ca fiind o întrebare retorică rostită în piața destinului.
Mă trezesc din amorțeala nopții cântărind singurătatea pe balanța așteptării.

ZIDUL TĂCERILOR

M-am lovit din nou, de acel zid al tăcerii, clădit din neputința confruntării cu sinele interiorizat, ascuns în cel mai întunecat colț al ființei. Sunt o țintă a propriei minți, îmi repet de fiecare dată când, acel gol al singurătății se umple. Prezentul se derulează succesiv prin fața unor ochi, incapabili să înțeleagă permanenta goană prin acest timp, comprimat în dorințe așezate-n stative de plumb. Aștept răspuns la o tăcere ce-mi limitează puterea de a visa, dar ce aș mai putea visa când o liniște apăsătoare s-a așternut peste prezentul meu. Este liniștea ta. Încerc să dărâm zidul creat din tăceri, dar de fiecare dată când o bucată din el cade, o alta se înalță. Rămân privind neputincioasă spre zidul tăcerilor.

MONOLOG ÎN SINGURĂTATE

Definesc singurătatea întrepătrunsă în ungherul sufletului, ca fiind pustiul reconsolidat din liniștea interioară, întoarsă spre iluzia dată ca un răspuns sigur, cert, al unei situații ce ne aparține. Am simțit tăcerea ce trezea prezentul, ca fiind un țipăt al singurătații. Ascund și acum, prin convoaie de litere, nesiguranța, care mă urmărește pas cu pas, până la limita exigenței.
Să fiu eu acel personaj înrobit în temerea de a fi existat sub voalarea iluziei?
Încerc să răspund, dar răspunsul se sacadase deja pe unda, acea undă expulzată fragmenatat din cugetul chinuit în pustiul exilat în cămara inimii.
Plătesc un tribut vieții, asaltată fiind mereu de aceași întrebare: Mai sunt eu tot eu?
Apăs cu degetele urechea, ca să nu doară și mai tare vocea pustiului, a tăcerii ce se rupe, se desprinde în monologul purtat pe aceași frecvență.
Abandonez melopeea unei zile banale, monotone, pe partitura veridicității.
Trăiesc prin materia existenței, experiențe, bucurii, dureri, dorința de a merge mai departe, de a mă opri, de a stagna pe o margine de drum, de a răzbi prin acele limitări impuse sau induse de verbul A FI.
Mă reîntorc la aceași,(dar mereu cu un alt sens), întrebare :
Mai sunt EU TOT EU ?
În tăcere redescoperim esența de a exista doar pentru noi.
Un alt monolog cade pe acustica sunetului înnodat în solfegiul vieții.

LUPTA CU DEMONII ILUZIEI

Convergem spre diferite inflexiuni ale vieții rămase, ca și cum niciodată, pe o margine a unui abis, același abis, dar mereu văzut altfel.

Am plâns, am râs în dimineața aceasta, renăscută din tăcerea adiacentă iluziei.Mă întorc spre alte raze, ce se întrepătrund cu sinele fixat pe axa memoriei, apoi mă întreb :

De ce trebuie să rămân?

De ce trebuie să plec?

De ce nu-mi pot vindeca rănile, acele răni ce nu-și mai au originea în terestru?

Meditez privind mai departe, dar tot mai aproape de ecoul iluziei, acea iluzie demoniazată, contrastată de lupta cu tenebrele asfixiate într-un orizont uitat.

Închid ochii pentru o vreme, doar atât cât să nu-mi pierd propria identitate.

Rămân în absența cuvântului, doar ca să privesc nepăsarea ce creste-n dimineața uitată pe un raft.

Să fie oare demascarea identității o luptă crucială ?

Să exist doar atât cât să cuprind acronicul în esența sa ? Temporizez trecutul cu memorii, acele memorii păstrate-n magazia viselor ce nu se pierd în trecerea spre alte dimensiuni.

*