joi, 9 iulie 2015

MUZICĂ ŞI PLOAIE



doar ploaia  poate să atingă
miezul fierbinte al tăcerii
când fără a fi atinse acele depărtări
uitate-n memorii cad.
în muzica de dans al ploii
mă ascund –
mă regăsesc apoi
în locul de unde am crezut
demult – e parcă prea demult –
că am plecat


09  IULIE  2015

joi, 2 aprilie 2015

NOSTALGIE


eu ştiu că azi când lumea toată
de strajă pentru noi va sta
am să-ngădui a-ţi certa privirea
ce s-a-nclinat în urma mea
am fost aici am fost acolo
când nu erai eu încă am mai fost
în aşteptări melodioase
priveam în gol în sus şi-n jos
iar din nectarul amăgirii
am strâns buchetele de vis
ce le-am păstrat între suspine
ca să mai pot să le ating
dar azi când bat la porţi de sticlă
tu nu mai eşti 
de mult te-ai rătăcit pe a potecilor umbrite
cale de versul ce încă nu s-a scris


joi, 8 ianuarie 2015

CE SUNT ÎN COMPARAŢIE CU A FI


          S-a stins o lumină, dar care ar fi aceea? Poate lumina unui gând ce-mi netezea un drum aflat la bifurcaţii de vise?
          Mă întreb, cine sunt în comparaţie cu acele vise ce s-au declinat din astre, acelea ce încă se încăpăţânează să îşi aştearnă fragmente din lacrimile tăcerii peste norii deveniţi vulturii memoriei.
          Decid să las haosul să se întâmple în viaţa mea, dar realizez că de fapt nu acum am luat această hotărâre ci încă de când am înţeles un scop importatnt, şi anume că viaţa trebuie iubită cu toată puterea inimii, cu tot sufletul ce s-a închis, benevol, în învelişul de lut.
          Te strig mamă, din singurătatea mea, te chem de când picioarele au îngenuncheat pe pământul naşterii mele. M-am născut ca să renasc la fiecare adiere de vânt. Exist în afara timpului metamorfozat, nu exist în timp – asemenea cum nu există timp în mine –, totul este doar o expresie învăţată, pentru a crea din iluziile unei imagini imprimate în subconştient, un mod de privi într-o direcţie opusă dorinţelor proprii. Sunt singură, respir aerul singurătăţii alături de mulţi altii care însă îşi neagă singurătatea. Fericirea am descoperit-o în adâncul deşertului, când proprii demoni îmi dezveleau închipuirile unor temeri.


07 IANUARIE 2015

duminică, 11 mai 2014

MEFISTO ȘI DEMONUL ILUZIEI

Rătăcesc departe de zorii strecurați prin sita nopții, în abisul neînvins de lumina ce-și caută diminețile printre urme de raze. Acasă pe drumul pustiit în singurătatea ce merge din idealul de a fi mai aproape de sinele memoriei.
În desele călătorii, să întâlniți furtuna ființei, să simțiți cum învăluie – până la sufocare – memoria prea obosită să strige către neant? Da.
În demersul către necunoscut am prins adică încât tocmai prilejul să cunosc predecesorul neantului, să-i ascult vocea răgușită de țipătul funerar și să dialogăm la marginea dintre iluzii.
L-am întrebat:
Mefisto – cu cât îmi pot vinde suferința?
Și cumva neștiut dar mi-a răspuns:
Tu ești acel demon al iluziei ce rătăcește când la o margine când la o alta a abisului, tu sfărâmi nenatul cu singurătățile pe care le-ai legat de sinele pământesc, iar suferința ți-ai amanetat-o de mult timp aceluia ce nu a știut să privească în oglinda pustiului.
Dar totuși, Mefisto?
De ce trebuie să-mi cunosc suferința printre iluziile vieții?
De ce nu pot să-mi clădesc iluziile pe ziduri de nisip, doar atât cât să mi se pară ce sunt reale?
Tu ești demonul iluziei, iar eu sunt Mefisto ce-ți vorbește din neantul așteptării. Nu îți voi oferi răspunsuri gratuite, nu îți voi acorda șansa la neșansă, te voi lăsa să-ți găsești singură drumul prin singurătățiile născute din faptele sinelui. Tu chiar îți dorești să aflii răspunsuri fără a mai căuta în dicționarul vieții, vei fi mulțumită să le găsești așa?
Crezi că e ușor să fi un neant precum neantul să fie esența fiecăruia?

Te voi căuta în pustiul oglinzii, dragă Mefisto cam pe când cifra șapte se va multiplica în singurătatea întrebării.

marți, 29 aprilie 2014

SCRISOARE CĂTRE NEANT

Dragul meu pustiu – venit de peste tot și de niciunde,
sunt eu aceeași, dar de data aceasta cu un bagaj emoțional rănit de pleoapa întredeschisă a unui amurg îmbătrânit pe acordurile nopții.
Te provoc la un dialog, în tăcerea ancorată pe ziua de ieri, dar eternă în prezentul definitoriu.
M-au rănit așteptările –  atât pot să-ți spun acum –, tot ele mi-au tatuat drumul spre neantul nedefinit în monolog.
Cum aș putea să-mi desprind aripa din pământul mândriei?
Cum aș putea să transform un final al unei așteptării în neant?
Cum să devin neant?
Dar dacă sunt eu un neant, un pustiu și o așteptare?
Atunci, cine a rămas în locul OMULUI?
De ce-mi răspunzi cu nepăsarea tăcerii?
De ce ai lăsat cortina indiferenței pe dialogul nostru?
Sau este doar un monolog spus pretutindeni și nicăieri?
De aici începe tăcerea – a nenatului –, o altă tăcere exacerbată în grota sufletului.
Îmi permit să vorbesc, cu riscul de a nu-mi răspunde și de a fi înțeleasă greșit: recunosc vina, aceea de a mă lăsa pradă sentimentelor, de a vedea mai departe de ceea ce este vizibil, de a vedea grotescul din spatele măștii, dar poate eu văd doar ceea ce vreau eu să văd și înțeleg doar ceea ce vreau eu să înțeleg.
Știi neantule, poate că eu te-am văzut într-un fel în care de fapt tu nu ești, poate că am proiectat în tine dorința mea de a fi așa cum am vrut eu, nu cum exiști tu în realitatea desprinsă de realul oprit la marginea ochiului.
Poate nimic din ce am simțit eu – poate și tu – nu este real.
Să fi fost totul o farsă a memoriei, o minciună clădită pe un instinct dezrădăcinat de sinele reîntors spre o lume materială.
Revin dintr-o singurătate spre o alta aflată-n cuprinsul jumătăților de gând.
Din pustiul singurătății te îmbrățișez, dragul meu neant.


duminică, 20 aprilie 2014

ÎNTRE SEMNE

Plâng după nemurirea ascunsă-n triunghiul amintirilor, când nici prea curând, nici prea târziu accept că sunt o viață din cuprinsul iluziei.
Treptat am început să simt cum se joacă destinul cu pustiul din mine, în timp ce ancoram la malul sunetelor cernute din șoapte nedefinite de timpanul timpului.
Am pierdut o altă bătălie cu viața,  pentru a câta oară nici nu mai știu socoti, așa că încerc să urmez drumul arcuit spre fântâna adevărului.
Un drum pentru o eternitate!
O eternitate de șoapte, de zgomote, de așteptări, de iluzii făurite din cunoașterea sinelui.
Ce poate fi mai greu, să aștepți singurătatea să ți se dezvăluie-n pustiul numerelor permutate de la o ambiție la alta, sau să aștepți singurătatea sub efectul numărului doi?
Singurătatea ucide încet în vreme ce pustiul își găsește adăpost în sinele scufundat sub povara momentelor de cumpănă.
Între semne mă definesc ca fiind o întrebare retorică rostită în piața destinului.
Mă trezesc din amorțeala nopții cântărind singurătatea pe balanța așteptării.