S-a stins o lumină, dar care ar fi
aceea? Poate lumina unui gând ce-mi netezea un drum aflat la bifurcaţii de
vise?
Mă întreb, cine sunt în comparaţie cu
acele vise ce s-au declinat din astre, acelea ce încă se încăpăţânează să îşi
aştearnă fragmente din lacrimile tăcerii peste norii deveniţi vulturii
memoriei.
Decid să las haosul să se întâmple în
viaţa mea, dar realizez că de fapt nu acum am luat această hotărâre ci încă de
când am înţeles un scop importatnt, şi anume că viaţa trebuie iubită cu toată
puterea inimii, cu tot sufletul ce s-a închis, benevol, în învelişul de lut.
Te strig mamă, din singurătatea mea,
te chem de când picioarele au îngenuncheat pe pământul naşterii mele. M-am născut
ca să renasc la fiecare adiere de vânt. Exist în afara timpului metamorfozat, nu
exist în timp – asemenea cum nu există timp în mine –, totul este doar o expresie
învăţată, pentru a crea din iluziile unei imagini imprimate în subconştient, un
mod de privi într-o direcţie opusă dorinţelor proprii. Sunt singură, respir
aerul singurătăţii alături de mulţi altii care însă îşi neagă singurătatea.
Fericirea am descoperit-o în adâncul deşertului, când proprii demoni îmi
dezveleau închipuirile unor temeri.
07 IANUARIE 2015
