Dragul meu pustiu – venit de peste tot și de niciunde,
sunt eu aceeași, dar de data aceasta cu un bagaj emoțional rănit de pleoapa întredeschisă a unui amurg îmbătrânit pe acordurile nopții.
Te provoc la un dialog, în tăcerea ancorată pe ziua de ieri, dar eternă în prezentul definitoriu.
M-au rănit așteptările – atât pot să-ți spun acum –, tot ele mi-au tatuat drumul spre neantul nedefinit în monolog.
Cum aș putea să-mi desprind aripa din pământul mândriei?
Cum aș putea să transform un final al unei așteptării în neant?
Cum să devin neant?
Dar dacă sunt eu un neant, un pustiu și o așteptare?
Atunci, cine a rămas în locul OMULUI?
De ce-mi răspunzi cu nepăsarea tăcerii?
De ce ai lăsat cortina indiferenței pe dialogul nostru?
Sau este doar un monolog spus pretutindeni și nicăieri?
De aici începe tăcerea – a nenatului –, o altă tăcere exacerbată în grota sufletului.
Îmi permit să vorbesc, cu riscul de a nu-mi răspunde și de a fi înțeleasă greșit: recunosc vina, aceea de a mă lăsa pradă sentimentelor, de a vedea mai departe de ceea ce este vizibil, de a vedea grotescul din spatele măștii, dar poate eu văd doar ceea ce vreau eu să văd și înțeleg doar ceea ce vreau eu să înțeleg.
Știi neantule, poate că eu te-am văzut într-un fel în care de fapt tu nu ești, poate că am proiectat în tine dorința mea de a fi așa cum am vrut eu, nu cum exiști tu în realitatea desprinsă de realul oprit la marginea ochiului.
Poate nimic din ce am simțit eu – poate și tu – nu este real.
Să fi fost totul o farsă a memoriei, o minciună clădită pe un instinct dezrădăcinat de sinele reîntors spre o lume materială.
Revin dintr-o singurătate spre o alta aflată-n cuprinsul jumătăților de gând.
Din pustiul singurătății te îmbrățișez, dragul meu neant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu