Definesc singurătatea întrepătrunsă în ungherul sufletului, ca fiind pustiul reconsolidat din liniștea interioară, întoarsă spre iluzia dată ca un răspuns sigur, cert, al unei situații ce ne aparține. Am simțit tăcerea ce trezea prezentul, ca fiind un țipăt al singurătații. Ascund și acum, prin convoaie de litere, nesiguranța, care mă urmărește pas cu pas, până la limita exigenței.
Să fiu eu acel personaj înrobit în temerea de a fi existat sub voalarea iluziei?
Încerc să răspund, dar răspunsul se sacadase deja pe unda, acea undă expulzată fragmenatat din cugetul chinuit în pustiul exilat în cămara inimii.
Plătesc un tribut vieții, asaltată fiind mereu de aceași întrebare: Mai sunt eu tot eu?
Apăs cu degetele urechea, ca să nu doară și mai tare vocea pustiului, a tăcerii ce se rupe, se desprinde în monologul purtat pe aceași frecvență.
Abandonez melopeea unei zile banale, monotone, pe partitura veridicității.
Trăiesc prin materia existenței, experiențe, bucurii, dureri, dorința de a merge mai departe, de a mă opri, de a stagna pe o margine de drum, de a răzbi prin acele limitări impuse sau induse de verbul A FI.
Mă reîntorc la aceași,(dar mereu cu un alt sens), întrebare :
Mai sunt EU TOT EU ?
În tăcere redescoperim esența de a exista doar pentru noi.
Un alt monolog cade pe acustica sunetului înnodat în solfegiul vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu