Convergem
spre diferite inflexiuni ale vieții rămase, ca și cum niciodată, pe o margine a
unui abis, același abis, dar mereu văzut altfel.
Am plâns, am
râs în dimineața aceasta, renăscută din tăcerea adiacentă iluziei.Mă întorc
spre alte raze, ce se întrepătrund cu sinele fixat pe axa memoriei, apoi mă
întreb :
De ce
trebuie să rămân?
De ce
trebuie să plec?
De ce nu-mi
pot vindeca rănile, acele răni ce nu-și mai au originea în terestru?
Meditez
privind mai departe, dar tot mai aproape de ecoul iluziei, acea iluzie
demoniazată, contrastată de lupta cu tenebrele asfixiate într-un orizont uitat.
Închid ochii
pentru o vreme, doar atât cât să nu-mi pierd propria identitate.
Rămân în
absența cuvântului, doar ca să privesc nepăsarea ce creste-n dimineața uitată
pe un raft.
Să fie oare
demascarea identității o luptă crucială ?
Să exist
doar atât cât să cuprind acronicul în esența sa ? Temporizez trecutul cu
memorii, acele memorii păstrate-n magazia viselor ce nu se pierd în trecerea
spre alte dimensiuni.
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu