MEFISTO ȘI DEMONUL ILUZIEI

Rătăcesc departe de zorii strecurați prin sita nopții, în abisul neînvins de lumina ce-și caută diminețile printre urme de raze. Acasă pe drumul pustiit în singurătatea ce merge din idealul de a fi mai aproape de sinele memoriei.

În desele călătorii, să întâlniți furtuna ființei, să simțiți cum învăluie – până la sufocare – memoria prea obosită să strige către neant? Da.

În demersul către necunoscut am prins adică încât tocmai prilejul să cunosc predecesorul neantului, să-i ascult vocea răgușită de țipătul funerar și să dialogăm la marginea dintre iluzii.

L-am întrebat:

Mefisto – cu cât îmi pot vinde suferința?

Și cumva neștiut dar mi-a răspuns:

Tu ești acel demon al iluziei ce rătăcește când la o margine când la o alta a abisului, tu sfărâmi nenatul cu singurătățile pe care le-ai legat de sinele pământesc, iar suferința ți-ai amanetat-o de mult timp aceluia ce nu a știut să privească în oglinda pustiului.

Dar totuși, Mefisto?

De ce trebuie să-mi cunosc suferința printre iluziile vieții?

De ce nu pot să-mi clădesc iluziile pe ziduri de nisip, doar atât cât să mi se pară ce sunt reale?

Tu ești demonul iluziei, iar eu sunt Mefisto ce-ți vorbește din neantul așteptării. Nu îți voi oferi răspunsuri gratuite, nu îți voi acorda șansa la neșansă, te voi lăsa să-ți găsești singură drumul prin singurătățiile născute din faptele sinelui. Tu chiar îți dorești să aflii răspunsuri fără a mai căuta în dicționarul vieții, vei fi mulțumită să le găsești așa?

Crezi că e ușor să fi un neant precum neantul să fie esența fiecăruia?

Te voi căuta în pustiul oglinzii, dragă Mefisto cam pe când cifra șapte se va multiplica în singurătatea întrebării.