Rătăcesc departe de zorii strecurați prin sita nopții, în abisul neînvins
de lumina ce-și caută diminețile printre urme de raze. Acasă pe drumul pustiit
în singurătatea ce merge din idealul de a fi mai aproape de sinele memoriei.
În desele călătorii, să întâlniți furtuna ființei, să simțiți cum învăluie
– până la sufocare – memoria prea obosită să strige către neant? Da.
În demersul către necunoscut am prins adică încât tocmai prilejul să cunosc
predecesorul neantului, să-i ascult vocea răgușită de țipătul funerar și să
dialogăm la marginea dintre iluzii.
L-am întrebat:
Mefisto – cu cât îmi pot vinde suferința?
Și cumva neștiut dar mi-a răspuns:
Tu ești acel demon al iluziei ce rătăcește când la o margine când la o alta
a abisului, tu sfărâmi nenatul cu singurătățile pe care le-ai legat de sinele
pământesc, iar suferința ți-ai amanetat-o de mult timp aceluia ce nu a știut să
privească în oglinda pustiului.
Dar totuși, Mefisto?
De ce trebuie să-mi cunosc suferința printre iluziile vieții?
De ce nu pot să-mi clădesc iluziile pe ziduri de nisip, doar atât cât să mi
se pară ce sunt reale?
Tu ești demonul iluziei, iar eu sunt Mefisto ce-ți vorbește din neantul
așteptării. Nu îți voi oferi răspunsuri gratuite, nu îți voi acorda șansa la
neșansă, te voi lăsa să-ți găsești singură drumul prin singurătățiile născute
din faptele sinelui. Tu chiar îți dorești să aflii răspunsuri fără a mai căuta
în dicționarul vieții, vei fi mulțumită să le găsești așa?
Crezi că e ușor să fi un neant precum neantul să fie esența fiecăruia?
Te voi căuta în pustiul oglinzii, dragă Mefisto cam pe când cifra șapte se
va multiplica în singurătatea întrebării.
