Ar trebui desigur fără nici
o îndoială și categoric să încep o altă viață, să reiau aceleași greșeli, să
repet la infinit sau să fie o infinitate de repetiții, viața trăită ( mai exact
târâtă) în cotidian. Exist prin fiecare
respirație a timpului, atât cât să nu modific o existență pregătită cu
de-amănuntul și până la urmă dată pentru
altcineva. Trăiesc fiecare dimineață departe de ceea ce sunt - vreau sa fiu,
atât pur și simpul să fiu. Dansez un vals care nu mi se potrivește, port încălțări
care nu-mi aparțin, sunt exact ceea ce nu am vrut.
De ce mi-aș dori să continui să respir aerul altei persoane?
Oglinda, aceea în care zi de de zi privesc un chip, nu este a mea. Nu exist într-o tăcere ce nu mai are limita interogației, nu exist în acea lume părăsită de sinele, mereu prezent în contextul existenței, cu micile scăpări când e, fără a fi închis vreodată într-o colivie, dus departe.
Sunt, am o voce, răcnesc din toată ființa către acel univers bazat pe dileme contrafăcute în laboratoare de vieți.
Mai putem să ne numim OAMENI? Să zicem că da, că nu, - oricum am greși.
Mai avem curajul să strigăm către acea nepăsare ajunsă-n vârf de piramidă umană?
Mai putem spera în corectitudinea societății burgheze ( nu că n-ar fi chiar culmea)?
Întrebări, întrebări, întrebări….
Ce sunt eu?
Cine sunt eu?
De ce am venit în această călătorie fără mine?
De ce m-au transformat în acel robot uman fără simțuri?
Cât de înțeleaptă poate fi umanitatea în sine?
Toate acestea și un refuz de a crește peste orizontul tăcerii…
De ce mi-aș dori să continui să respir aerul altei persoane?
Oglinda, aceea în care zi de de zi privesc un chip, nu este a mea. Nu exist într-o tăcere ce nu mai are limita interogației, nu exist în acea lume părăsită de sinele, mereu prezent în contextul existenței, cu micile scăpări când e, fără a fi închis vreodată într-o colivie, dus departe.
Sunt, am o voce, răcnesc din toată ființa către acel univers bazat pe dileme contrafăcute în laboratoare de vieți.
Mai putem să ne numim OAMENI? Să zicem că da, că nu, - oricum am greși.
Mai avem curajul să strigăm către acea nepăsare ajunsă-n vârf de piramidă umană?
Mai putem spera în corectitudinea societății burgheze ( nu că n-ar fi chiar culmea)?
Întrebări, întrebări, întrebări….
Ce sunt eu?
Cine sunt eu?
De ce am venit în această călătorie fără mine?
De ce m-au transformat în acel robot uman fără simțuri?
Cât de înțeleaptă poate fi umanitatea în sine?
Toate acestea și un refuz de a crește peste orizontul tăcerii…
*
Departe, dar tot mai
aproape de acel ecou convergent, reîntors în peisajul ce se desface-n bancnote
umane, rămân implorând absența, statornică-n prezent, să nu-mi trezească
spiritul rănit de vocale prefăcute.
Mă hrănesc cu memorii…
Beau, din pahare de carton, fericirea amprentată la superlativ. Strivesc între degete bucata de pământ rămasă de la stramoșii ancorați în fericire, nerobotizați, care nu au cunoscut ecuația numerelor vii.
Da, suntem o cifră, un cod numeric personificat prin umila prezență.
Cei care lucrează-n mari corporații, nu mai există ca ființe, sunt doar un numar, nimic mai mult. Noi ceilalți, ce trăim în bazele de date ale unei instituții de stat, rămânem doar un CNP.
Trist, uităm să revenim la natura ce ne-a crescut ca produse finite umane, nu ca o cifră permutată de la un număr la altul.
Exist, sunt acea voce răstignită pe un cer prizonier al tăcerii.
Avem libertatea de a alege, dar ce mai putem alege când suntem constrânși de factori externi să fim sclavii propriilor necesități, ai propriilor vicii.
Am uitat să iubim, iar când să zicem că iubim de fapt totul devine materie impură, totul se rezumă la un anumit statut social, la o anumită valoare în cont.
Omul? Există doar ca să se supună unor legi de mult stabilite.
Să existe pentru el? Este un mit…
Mă hrănesc cu memorii…
Beau, din pahare de carton, fericirea amprentată la superlativ. Strivesc între degete bucata de pământ rămasă de la stramoșii ancorați în fericire, nerobotizați, care nu au cunoscut ecuația numerelor vii.
Da, suntem o cifră, un cod numeric personificat prin umila prezență.
Cei care lucrează-n mari corporații, nu mai există ca ființe, sunt doar un numar, nimic mai mult. Noi ceilalți, ce trăim în bazele de date ale unei instituții de stat, rămânem doar un CNP.
Trist, uităm să revenim la natura ce ne-a crescut ca produse finite umane, nu ca o cifră permutată de la un număr la altul.
Exist, sunt acea voce răstignită pe un cer prizonier al tăcerii.
Avem libertatea de a alege, dar ce mai putem alege când suntem constrânși de factori externi să fim sclavii propriilor necesități, ai propriilor vicii.
Am uitat să iubim, iar când să zicem că iubim de fapt totul devine materie impură, totul se rezumă la un anumit statut social, la o anumită valoare în cont.
Omul? Există doar ca să se supună unor legi de mult stabilite.
Să existe pentru el? Este un mit…
