ZIDUL TĂCERILOR

M-am lovit din nou, de acel zid al tăcerii, clădit din neputința confruntării cu sinele interiorizat, ascuns în cel mai întunecat colț al ființei. Sunt o țintă a propriei minți, îmi repet de fiecare dată când, acel gol al singurătății se umple. Prezentul se derulează succesiv prin fața unor ochi, incapabili să înțeleagă permanenta goană prin acest timp, comprimat în dorințe așezate-n stative de plumb. Aștept răspuns la o tăcere ce-mi limitează puterea de a visa, dar ce aș mai putea visa când o liniște apăsătoare s-a așternut peste prezentul meu. Este liniștea ta. Încerc să dărâm zidul creat din tăceri, dar de fiecare dată când o bucată din el cade, o alta se înalță. Rămân privind neputincioasă spre zidul tăcerilor.

MONOLOG ÎN SINGURĂTATE

Definesc singurătatea întrepătrunsă în ungherul sufletului, ca fiind pustiul reconsolidat din liniștea interioară, întoarsă spre iluzia dată ca un răspuns sigur, cert, al unei situații ce ne aparține. Am simțit tăcerea ce trezea prezentul, ca fiind un țipăt al singurătații. Ascund și acum, prin convoaie de litere, nesiguranța, care mă urmărește pas cu pas, până la limita exigenței.
Să fiu eu acel personaj înrobit în temerea de a fi existat sub voalarea iluziei?
Încerc să răspund, dar răspunsul se sacadase deja pe unda, acea undă expulzată fragmenatat din cugetul chinuit în pustiul exilat în cămara inimii.
Plătesc un tribut vieții, asaltată fiind mereu de aceași întrebare: Mai sunt eu tot eu?
Apăs cu degetele urechea, ca să nu doară și mai tare vocea pustiului, a tăcerii ce se rupe, se desprinde în monologul purtat pe aceași frecvență.
Abandonez melopeea unei zile banale, monotone, pe partitura veridicității.
Trăiesc prin materia existenței, experiențe, bucurii, dureri, dorința de a merge mai departe, de a mă opri, de a stagna pe o margine de drum, de a răzbi prin acele limitări impuse sau induse de verbul A FI.
Mă reîntorc la aceași,(dar mereu cu un alt sens), întrebare :
Mai sunt EU TOT EU ?
În tăcere redescoperim esența de a exista doar pentru noi.
Un alt monolog cade pe acustica sunetului înnodat în solfegiul vieții.

LUPTA CU DEMONII ILUZIEI

Convergem spre diferite inflexiuni ale vieții rămase, ca și cum niciodată, pe o margine a unui abis, același abis, dar mereu văzut altfel.

Am plâns, am râs în dimineața aceasta, renăscută din tăcerea adiacentă iluziei.Mă întorc spre alte raze, ce se întrepătrund cu sinele fixat pe axa memoriei, apoi mă întreb :

De ce trebuie să rămân?

De ce trebuie să plec?

De ce nu-mi pot vindeca rănile, acele răni ce nu-și mai au originea în terestru?

Meditez privind mai departe, dar tot mai aproape de ecoul iluziei, acea iluzie demoniazată, contrastată de lupta cu tenebrele asfixiate într-un orizont uitat.

Închid ochii pentru o vreme, doar atât cât să nu-mi pierd propria identitate.

Rămân în absența cuvântului, doar ca să privesc nepăsarea ce creste-n dimineața uitată pe un raft.

Să fie oare demascarea identității o luptă crucială ?

Să exist doar atât cât să cuprind acronicul în esența sa ? Temporizez trecutul cu memorii, acele memorii păstrate-n magazia viselor ce nu se pierd în trecerea spre alte dimensiuni.

*

VOCEA CE RĂSUNĂ ÎN TUNETUL VIEȚII

Ar trebui desigur fără nici o îndoială și categoric să încep o altă viață, să reiau aceleași greșeli, să repet la infinit sau să fie o infinitate de repetiții, viața trăită ( mai exact târâtă) în cotidian.  Exist prin fiecare respirație a timpului, atât cât să nu modific o existență pregătită cu de-amănuntul și până la urmă dată  pentru altcineva. Trăiesc fiecare dimineață departe de ceea ce sunt - vreau sa fiu, atât pur și simpul să fiu. Dansez un vals care nu mi se potrivește, port încălțări care nu-mi aparțin, sunt exact ceea ce nu am vrut.
De ce mi-aș dori să continui să respir aerul altei persoane?
Oglinda, aceea în care zi de de zi privesc un chip, nu este a mea. Nu exist într-o tăcere ce nu mai are limita interogației, nu exist în acea lume părăsită de sinele, mereu prezent în contextul existenței, cu micile scăpări când e, fără a fi închis vreodată într-o colivie, dus departe.
Sunt, am o voce, răcnesc din toată ființa către acel univers bazat pe dileme contrafăcute în laboratoare de vieți.
Mai putem să ne numim OAMENI? Să zicem că da, că nu, - oricum am greși.
Mai avem curajul să strigăm către acea nepăsare ajunsă-n vârf de piramidă umană?
Mai putem spera în corectitudinea societății burgheze ( nu că n-ar fi chiar culmea)?
Întrebări, întrebări, întrebări….
Ce sunt eu?
Cine sunt eu?
De ce am venit în această călătorie fără mine?
De ce m-au transformat în acel robot uman fără simțuri?
Cât de înțeleaptă poate fi umanitatea în sine?
Toate acestea și un refuz de a crește peste orizontul tăcerii…

*

Departe, dar tot mai aproape de acel ecou convergent, reîntors în peisajul ce se desface-n bancnote umane, rămân implorând absența, statornică-n prezent, să nu-mi trezească spiritul rănit de vocale prefăcute.
Mă hrănesc cu memorii…
Beau, din pahare de carton, fericirea amprentată la superlativ. Strivesc între degete bucata de pământ rămasă de la stramoșii ancorați în fericire, nerobotizați, care nu au cunoscut ecuația numerelor vii.
Da, suntem o cifră, un cod numeric personificat prin umila prezență.
Cei care lucrează-n mari corporații, nu mai există ca ființe, sunt doar un numar, nimic mai mult. Noi ceilalți, ce trăim în bazele de date ale unei instituții de stat, rămânem doar un CNP.
Trist, uităm să revenim la natura ce ne-a crescut ca produse finite umane, nu ca o cifră permutată de la un număr la altul.
Exist, sunt acea voce răstignită pe un cer prizonier al tăcerii.
Avem libertatea de a alege, dar ce mai putem alege când suntem constrânși de factori externi să fim sclavii propriilor necesități, ai propriilor vicii.
Am uitat să iubim, iar când să zicem că iubim de fapt totul devine materie impură, totul se rezumă la un anumit statut social, la o anumită valoare în cont.
Omul? Există doar ca să se supună unor legi de mult stabilite.
Să existe pentru el? Este un mit…

 

 

 

 

 

 

NU ȘTIU

Întârzie să apară umbrele
nu știu de ce - nu mă-ntreba -
dimineți se rostogolesc în așternut de paie
patefonul pornește pe ritm de jazz
clădiri se desprind cad din asfalt
rămân ziduri care ascund vise umbre șoapte

MERGEM PRIN VIAȚĂ

Noi mergem prin viață și viața prin noi,
singuri, dar mereu împreună ne strângem
când greul răsună prin buciumul nopții
și rupem tăceri, când consoane desfac iluzii.
noi mergem prin viață și viața prin noi,
strivim sentimente cu zâmbetul ironiei,
ne dezlipim de eul nostru îndepărtând intuiția sinelui
și rămânem pustiind hotarele altei ființe,
când viața se scurge-n paharul luminii.
noi mergem prin viață și viața prin noi...

VIZIUNE

văd pământul meu peliculă de fum
și trupuri grele pe drum.
văd răsăritul prăbușindu-se și el.
te văd pe tine răstignit pe-un cer,
suflarea vântului se pierde-ncet,
când aripi calde se desprind și pier .
văd perdele arămii și un abis
deschid fereastra unui alt apus.
văd umbrele tăcerii trecând peste pământ,
te văd pe tine îngenunchind, plângând...